Concluzii patriotice

Am rămas datoare de ceva vreme faţă de cei care au votat la aşa-zisul meu sondaj (n-au fost mulţi, dar au votat cu sufletul, mulţumesc pe această cale :D ).
Aşadar, rezultatele au arătat că patriotismul, cel puţin în rândul vizitatorilor acestei pagini, este mai ales un sentiment; interesant este că e şi din celelalte câte puţin, adică e şi o idee, e şi un impuls, e şi o justificare. Mie mi se pare mai ales acest aspect important: patriotismul e parte din tot, e la nivel intelectual dar şi spiritual, e o sursă de motivaţie dar şi un alibi la adăpostul unei comunităţi care te va accepta pentru că faci parte din ea. Se poate spune că patriotismul e o noţiune comodă, confortabilă, cu toate că a fi patriot poate fi extrem de inconfortabil, în funcţie de perioadele din istorie, în care trebuie să-ţi aperi ţara, să treci prin lipsuri făcând parte din ea, să fii obiectul persecuţiei pentru că aparţii ei.
Am hotărât totuşi că patriotismul este un sentiment şi cred că dintre variantele pe care le-am supus la vot, aceasta e cea mai grandioasă, cea mai impunătoare şi totodată înălţătoare; dintre toate, sentimentul e singurul cu o conotaţie pozitivă evidentă şi indiscutabilă, e singurul pe care dacă îl alegi nu poţi da greş. Aşa că sunt deschisă şi spre ipoteza că, patriotismul neînsemnând, de fapt, nimic pentru cei care au acordat un minut pentru a gândi acest cuvânt şi a-i asocia o noţiune, ei au ales varianta ,,salvatoare".

Mă aflu în faţa a două posibile explicaţii pentru rezultatul meu:
1. patriotismul e o noţiune distantă dar care oferă un oarecare confort social
2. patriotismul nu e nimic sau e prea puţin pentru a i se da atenţie

Oricare dintre afirmaţii ar fi adevărate, se vede destul de clar că patriotismul nu e în niciun caz un mod de viaţă, un scop în sine, un ţel, o dorinţă. Mai mult decât orice însă, de aici reiese o altă întrebare: de ce la noi, la români, patriotismul este doar atât cât este? Poate pentru că a fost cândva mai mult, mult mai mult, dar istoria, însăşi istoria care generează patriotism, a pedepsit aspru pe cei care au îndrăznit să-l apere la un moment dat, i-a strivit, i-a decimat iar pe cei care au tăcut şi au acceptat ca patriotismul să le fie omorât, nivelat, disecat chinuitor, bucăţică cu bucăţică, zi de zi, i-a întărâtat unii împotriva altora şi i-a transformat din naţionalişti în egocentrişti şi din patrioţi în îngâmfaţi.
România zilelor mele este o ţară atât de torsionată şi tensionată tocmai pentru că nu mai e o ţară; ea e de fapt, multe ţări mici, mai precis un număr egal cu populaţia ei; fiecare român are România lui aşa că România nu are, de fapt, niciun român.

Growing up

A creşte: un pic de hormoni aici, nişte colagen dincolo, calciu, fosfat, lipide; plus un pic de chimie. Cam asta ar fi, nu? ce simplu pare şi de fapt şi este să creşti. Se întâmplă oricui, cel puţin în mod nepatologic, se întâmplă fără voia şi mai ales fără efortul nostru. Totuşi, atât de mulţi au probleme cu acest fapt de a creşte; mai bine zis au probleme cu implicaţiile sociale ale lui a creşte, adică a te maturiza. Am ales să dau titlul în engleză pentru că e mai fericit spus, sensul cuprinzând amândouă aspectele astea, aspecte care în limba noastră dragă sunt atât de bine diferenţiate. Într-un fel poate e mai bine şi mai corect să fie clar despărţite cele două sensuri, pentru că aşa şi sunt.
E tare ciudat să creşti ca şi fiinţă, ca şi trup şi totuşi să fii în dezacord sufletesc cu tine însuţi. Nici s-o iei înaninte, nici să rămâi în urmă nu e bine; cred că singurele momente din adolescenţă când eşti fericit e atunci când mergi la pas cu tine, atunci toate merg bine, te înţelegi cu toată lumea, simţi că ţi-ai găsit locul; bineînţeles, starea asta nu durează poate mai mult de o zi sau chiar câteva ore şi iar unul dintre cei doi (trup şi suflet) încearcă să câştige. Din acest punct de vedere, maturitatea ar fi echilibrul constant dintre funcţiile fiziologice şi cele spirituale, acea homeostazie a omului care, în armonie cu sine poate performa, atât social cât şi strict organic, la cote maxime.
Eu văd aici două implicaţii interesante. Odată ar fi aceea că, atunci când funcţiile trupului încep să se modifice, lucru inevitabil deocamdată şi dovedit nu doar intuitiv ci şi la nivel celular şi molecular, atunci şi structura cea mai intimă a personalităţii începe să se altereze şi să se prefacă; şi aşa şi este, zicalele cu şi despre bătrâni arătând tocmai asta. Cea de-a doua însă presupune faptul că, încercând să ne schimbăm felul de a fi, urmând modele culturale şi comportamentale, ascultând de norme şi raportându-ne la anumite valori, ne modificăm inevitabil şi structura palpabilă, ne influenţăm funcţia şi alcătuirea peopriului trup. Asta ar fi într-adevăr o perspectivă interesantă dar rămâne de văzut când şi cum (dacă vreodată) se va găsi acea cale metabolică de la suflet la celulă, acele enzime care catalizează paşii de la gând la hormon, de la râs la glucoză sau de la plâns la lacrimă, cu toate că ,,ştim" că ele sunt, cumva, legate. Perspectiva asta a fost şi este intens explorată în alte culturi decât a noastră (adică europeană), religiile orientale fiind experte în tehnici, ritualuri şi mituri de metamorfozare, reîncarnare, transcendenţă, Zen şi alte asemenea care pentru noi rămân într-o aură de mister şi misticism.
Nu ştiu dacă cred cu adevărat că sufletul îmi poate schimba trupul, dar cred că ele nu sunt pe aceeaşi treaptă de forţă vitală, de energie, de grad de imortalitate, dacă se poate spune aşa; nu cred că trupul meu poate fi veşnic pentru că ştiu că nu e aşa şi mai cred că sufletul este, sau cel puţin o parte din el, esenţa lui, poate trăi, într-o formă sau alta, dincolo de timp: e o speranţă necesară rasei umane, cel puţin acelei părţi din ea în mijlocul căreia m-am născut şi trăiesc încă; mai cred în schimb că dacă trăieşti ca şi cum orice faci, orice simţi, orice gândeşti se vede în lumea reală, se materializează, devine palpabil, atunci trăieşti mai frumos, mai adevârat, mai deplin.
Chiar dacă e doar puţină chimie, e tare greu să creşti; şi parcă orice se spune că e DOAR puţină chimie sunt, de fapt, cele mai complicate procese prin care un om poate trece.

povestea cuvântului

Oamenii au vorbit cu mult timp înainte să scrie. Cu cât timp exact înainte nu se ştie pentru că n-a scris nimeni niciunde iar când a vrut cineva să facă asta, deja trecuse muuult prea mult timp de-atunci ca să-şi mai amintească cineva cu precizie. Probabil că atunci, când s-a încercat descoperirea datei când oamenii au început să vorbească s-a inventat zicala: a fost odată ca niciodată şi totuşi ce trist că despre cel mai mare eveniment din istorie nu ştim mai nimic, adică ştim la fel de multe ca şi despre Feţi Frumoşi, Ilene Cosânzene şi Greuceni; civilizaţia omenească e ca un părinte uituc care nu mai ştie când iubitul său copil, unicul său copil, a spus primul cuvânt. Şi care o fi fost cuvântul acela, sau mai bine zis la ce se referea? probabil era extrem de scurt, de neînţeles azi; putem considera că a fost primul sunet ,,cu adresă", prima verbalizare a senzaţiei corticale pe care un obiect o produce, primul ecou al unui gând uman dar nu vom şti niciodată ce anume a fost, ce anume a aprins scânteia sinaptică a omului primitiv; cu siguranţă am fi uimiţi, cu siguranţă am zice că e ciudat, cu siguranţă ne-ar înflori un surâs în colţul gurii şi poate un gând de compătimire pentru sărmanul acela care stătea în caverna lui şi nu cunoştea civilizaţia dar, acel prim cuvânt poate fi cheia minţii noastre de azi, poate fi ceea ce, abscons, încă e cremenele şi amnarul materiei noastre cenuşii, poate da semnificaţia tainică a gândului de azi; acel cuvânt, cel mai vechi cuvânt din lume, îl rostim şi azi, mai bine zis îl gândim şi azi dar îl rostim în milioane de feluri, îl folosim şi azi pentru a ne transmite unii altora ceva, acelaşi ceva ca şi acum mult, mult timp.
Sărmanul om primitiv, ce ştia el despre ce va declanşa atunci când a deschis gura şi a rostit primordialul cuvânt?
şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus poveste-aşa

societatea: oglindă sau cioburi?

Ma preocupa mult in ultimul timp modul in care oamenii se raporteaza la comunitatea lor, implicit la o tara (de aici si intrebarea...)
Sunt atat de multi care par sa nu aiba niciun simt de apartenenta la vreun stat sau la vreun grup de oameni macar si, desigur, nici la regulile si valorile care deriva din acele comunitati. Cu toate astea, traiesc, muncesc, consuma, voteaza si sunt numarati in randul acelei comunitati in spatiul geografic al careia s-au nimerit sa se afle in acel moment. Categoria asta nu are varietati; e absolut uniforma si dominata de indiferenta. Oamenii din ea formeaza marea masa a oricarei populatii, acei oameni care traiesc din inertie, comit automatisme pe care nu se straduiesc sa le inteleaga si cei mai multi au impresia ca, in fapt, sunt buni patrioti. Lumea lor e o lume paralela, identica in aparenta cu cea reala dar in totalitate bidimensionala. Nimic din ceea ce ii inconjoara nu e palpabil deci nu ii poate atinge sau rani. Ei nu sunt constienti de starea de letargie sociala in care se complac si au nevoie de evenimente majore care sa sparga vitraliile cu icoane de lume prin care se uita. Acesti oameni traiesc drame majore cand se cere sa lupte pentru patrie, spre exemplu. Vor merge pe front, vor lua arma in mana, poate chiar vor omori in numele asa-zisei patrii dar cand le moare cineva drag, cand sunt ei insisi raniti sunt primii care devin spioni sau dezertori, in functie de siretenie.
La cealalta extrema sunt cei care isi gasesc toata energia, ratiunea, menirea si totodata protectia in comunitate. Aici categoriile variaza enorm de la huligani la nationalisti, de la clerici la criminali, de la politicieni la academicieni. Sunt toti cei care, intr-o forma sau alta, se identifica macar cu o parte a ceea ce inseamna comunitatea lor: traditie, religie, cultura, economie... Sigur ca pot fi buni si rai, pot distruge sau construi lumea in care traiesc dar actiunea lor concomitenta transforma ceva in acea comunitate. Ei sunt, in fapt, evolutia sau mai bine zis motoarele evolutiei. Pe acesti oameni, situatiile extreme precum exemplul razboiului, ii sensibilizeaza profund; se trezeste in ei un instinct fenomenal de apartenenta si aparare care le permite sa stearga denivelarile dintre categoriile sociale prebelice, sa accepte cu mandrie chiar o uniforma si un plan de actiune, sa colaboreze cu fosti inamici din vechile ,,razboaie cotidiene" si sa se bucure cu inocenta de fiecare obuz care isi atinge tinta, sa planga cu lacrimi de copil cu fiecare camarad pierdut.

In ce categorie sunt eu? evident in cea de-a doua, pentru simplul fapt ca scriu blogul asta si pun intrebarea de alaturi dar cat de departe sunt in stare sa merg, nu in situatii limita, ci in fiecare zi, in raportarea mea la comunitate si implicit la tara, trebuie inca sa descopar.