pietre de timp

Mergând agale sau, dimpotrivă, luând-o la pas alergător prin viaţă, din când în când, te izbeşti de câte-o piatră; adică dai de ceva atât de evident, atât de dens şi dureros, atât de puternic, încât pur şi simplu nu-l poţi nega; o pasăre parcă mai poţi să o reduci la o vietate zburătoare şi să spui că nu cântă ci face zgomot; dar o piatră e nimic altceva decât o piatră. Pietrele astea pot fi mai mici sau pot fi bolovani; pot fi ziduri sau stalactite; se pot rostogoli sau pot sta pe loc. Cert e că lasă în mine urme pe care nu le pot şterge cu nicio altă substanţă: e o urmă prea minerală, prea rece să-i pot găsi opusul. Unele pietricele le iau cu mine; pe altele le port în amintire: cum erau de zgronţuroase, căte linii săpase vântul în ele, cât erau de ascuţite muchiile şi cât de rece era la atingere; iar pe unele, pe cele mai mari, mă cocoţez şi privesc de acolo trecutul şi viitorul, adică le văd într-atât de impunătoare şi de netăgăduit încât le las să-mi contureze perspectiva.
Când dau de câte-o piatră, îmi amintesc şi de cele care apasă greu în spinare, şi de cele pe care le văd aievea dacă îmi închid ochii şi de cele de pe care am înţeles altfel viaţa; şi mai ales, de fiecare dată când dau de vreo piatră, nu pot să nu fiu uimită de cât de simple pot fi lucrurile.

Drumuri prin zăpadă

E linişte şi aştept să treacă
timpul. Îl aud păşind încet: tic-tac, tic-tac, pe mirişte.
Mă doare clipa, oare?
mă doare o boare ce vine de pe culme
şi-mi spune pe nume
şi râde sec, aspru, uscat
iar eu încă n-am uitat cum se vede-
acolo sus, unde norii sunt mai pufoşi decât sunt gri
unde frunze nu-s ca să se poată veşteji.
Mă doare fiorul, oare?
mă doare suspinul profund ce nu are alinare,
trezit din adânc, din sacul cu amintiri greu
din spinare, tresare ceva:
tot mai tare, tot mai grav, tot mai surd, tot mai aievea,
până e înaintea mea ca şi cum eu aş fi înaintea lui, şi
l-aş putea atinge să-i alint rănile
să nu mai ţipe, ca să pot auzi
muzica - singura întreagă în tabloul meu gri.
Dar nu, nu mă dor
nici clipă, nici fior;
nu, nu: doar dor de gândurile ce mor, poeziile
ce le-am cântat - fără ca el,mereu el,
el pe care n-am încetat să-l caut - să le fi ascultat.
Îmi umplu tolba cu lacrimi de gheaţă şi plec mai departe; poate până la primăvară am să-l găsesc şi, cât mai ţine gerul, le numărăm împreună şi zâmbim, şi facem din ele un izvor şi poate, poate aşa o să ajungă şi sufletul meu să se adape în mare - marea fericire, eternă, veşnic vie.

Armonia face muzica

E atât de uşor să rup ceva în bucaţi şi să fac o grămadă de lucruri din el; s-ar putea spune, privind dintr-o ipostază superficială că am creat: am luat ceva şi l-am transformat; s-ar mai putea spune dintr-o ipostază materialistă că am creat: am luat un lucru şi l-am făcut mai multe lucruri; totuşi, nu am făcut altceva decât să distrug o ordine, să rup un fir logic, să sparg o sferă şlefuită de altcineva dintr-un bloc zgronţuros, rece de granit greu şi care s-a desprins pentru o clipă de mineralul ei, a levitat deasupra de pământul care o născuse şi apoi, din mâna mea, a căzut iarăşi pradă gravitaţiei. Da, atunci când creez, când construiesc, când făptuiesc ceva, înving gravitaţia şi timpul la un loc şi suspend rodul muncii mele în timp şi spaţiu pe un piedestal mai înalt decât privirile pironite în jos ale celor din jur; dar cât e de uşor pentru cineva care trece indiferent să-l dărâme şi să-l fărâme în nepăsare sau să-l spulbere cu ură, atunci când lumina a ceea ce am făcut îi provoacă durere; şi ce hazliu e că nici măcar nu e nevoie de timp sau de putere, de răbdare sau dedicare pentru a strica un lucru; nu e nevoie să fie desfăcut bucată cu bucată: e destul să fie înţeles şi privat de acel ceva care îl ţine laolaltă: ordinea, regula, acel ceva fără de care ar fi doar o grămadă de ceva.
E atât de uşor să scoţi sunete care nu înseamnă nimic pentru cel ce le aude şi atât de greu să pui toate gândurile care trec prin milioanele de celule nervoase şi miliardele de conexiuni, într-o secundă, în spatele unui singur cuvânt; şi e mai greu să încerci să îl spui astfel încât cel ce aude să înţeleagă exact ce ai fi vrut să îi spui, în felul în care el ar spune ce tu vrei să spui.
Ar fi atât de uşor să luăm 50 de oameni de pe stradă, să le dăm instrumente cu coarde şi instrumente de suflat şi să le spunem să scoată sunete; rezultatul ar fi o gălăgie insuportabilă care ne-ar chinui simţurile întocmai cum suntem chinuiţi atunci când o mare orchestră îşi acordează instrumentele înainte de un concert; diferenţa se construieşte cu mulţi ani înainte de concert şi se vede o dată ce el începe; de ce? pentru că armonia, nu sunetul, face muzica şi pentru că un sunet o poate strica.

e rău să fii rău?

Toată lumea fuge de situaţia în care apare ca fiind rău; adică gluma se întinde până-ntr-un punct în care cineva zice: ,,Bă, eşti rău!" şi aici se termină totul, eventual cu scuzele de rigoare; sau dacă ajungi să fii răutăcios într-un acces de supărare, după ce îţi trece ai procese de conştiinţă şi imediat te gândeşti: ,,oare ce cred ceilalţi despre mine, oare au impresia că sunt un om rău?"
Cam ăsta a fost fenomenul pe scurt. Ce nu înţeleg eu e de ce nu putem accepta că suntem răi. Da, de foarte multe ori suntem răi dar de cele mai multe ori avem motive. Sunt situaţii sau oameni din categoria Tâmpit care chiar cer o doză de răutate. În cazurile astea nu înseamnă că devii rău în sufleţel, în adâncurile fiinţei sau cumva că abia atunci se iveşte adevărata personalitate meschină; dimpotrivă, abia atunci se vede cât de tare ţii la principii şi cât de mult din tine eşti gata să compromiţi pentru a nu te pune rău cu cineva, oricine ar fi acela.
Pentru mine, să încerci să te scuzi după ce ai fost rău din motive bine întemeiate (cel puţin relativ la propria conştiinţă: oricum altceva nu contează până la urmă) înseamnă pe lângă laşitate, ipocrizie, vulnerabilitate şi linguşeală, însăşi răutatea de care se fugea cu motorul turat la maxim şi cu scârţâit de roţi; adică dacă vrând să salvezi bunătatea în care te murezi până în mijlocul inimii apelezi la trucuri ieftine, dovedeşti că nu o ai deloc iar sucul primordial de care te simţi preaplin este fără îndoială contrafăcut.
E simplu: bunătatea e prea nobilă pentru a fi murdărită dar suficient de aristocrată pentru a ridica mânuşa aruncată la cel mai mic atac asupra integrităţii ei.

informaţii meteorovitale sau ce mai e nou pe cerul vieţii

După cum ştim cu toţii, încălzirea globală a devenit un fenomen pe care nu îl mai putem nega. Sigur că îl putem discuta în continuare dar efectele lui inevitabile sunt prezente şi ne afectează mai ales din punct de vedere meteorologic. Se întâmplă furtuni mai violente ca niciodată, temperaturi neobişnuite şi mai ales schimbări dramatice de la o zi la alta. Nu ştiu dacă mi se pare doar mie dar fenomene similare se proiectează şi la nivelul vieţii noastre de zi cu zi, un fel de conversie a socialului în concordanţă cu ceea ce se întâmplă la nivel meteo. Adică, viaţa devine tot mai neînţeleasă chiar şi pentru cel ce o trăieşte, mai bizară şi surprinzătoare, mai bătăioasă şi cu mult mai multă personalitate proprie, de parcă vrea să trăiască singură şi pe mine să mă lase în urmă. Mă găsesc trecând prin furtuni mai brutale decât oricând, se lasă câteodată o ceaţă densă şi îmi pare că nu mai e nimic în jur după care, pe neaşteptate, apare un soare cald, mare şi galben sus pe cerul amiezii şi atunci îmi pare că nu mai am timp să văd tot ce, de fapt, mă înconjoară.
Nu ştiu dacă în alte vremuri era aşa sau dacă senzaţia asta a mea e legată strict de o anumită vârstă şi e, în fapt, la fel pentru toţi cei ce trec pe aici. Tind să cred că viaţa se schimbă pentru fiecare dintre noi, indiferent de vârsta la care ne aflăm, iar pentru cei ca mine doar se acutizează. Soluţia? e greu de spus pentru că iniţiative civice de genul: hai să reciclăm sau hai să mergem cu bicicleta nu ajută prea mult pe plan afectiv-emoţional dar o ieşire la aer liber sau un pic de bătaie de cap cu deşeurile cred că nici nu ar strica.

just another manic monday

Nu e doar o melodie de la The Bangles pe care o auzeam în copilăria mea cu MTV văzut cu antena comună, nu e nici măcar o zi de luni, ci sunt toate acele zile care au spiritul, atmosfera, traficul şi coincidenţele unei tipice zile de luni, ale unei zile ce vine după liniştita, chiar adormita şi bătrâneasca zi de duminică.
Cred că până acum am fost norocoasă, adică am trăit mai puţine zile de luni decât erau menite să fie în calendarul celor 20 de ani trecuţi. Marea majoritate a zilelor mele au fost marţi, miercuri şi chiar joi; puţine sâmbete sălbatice sau vineri eliberatoare; cu siguranţă am trăit anosta zi de miercuri mai mult ca oricare alta, chiar mai multe miercuri la rând; am trăit şi multe marţi, cu conformismul şi resemnarea de care e demnă o asemenea zi şi-am mai trăit şi joile istovitoare, condamnate celor mai sumbre sentimente. Da, pot spune fără să greşesc că toate zilele mele triste au fost zile de joi şi câteodată parcă nu mai ştiam că există şi alte zile în săptămână...
Ciudată săptămâna asta, cu mistica cifră şapte; e atotcuprinzătoare, e emblematică pentru cum se pot desfăşura 24 de ore din viaţa unui om. Întotdeauna, când au mai trecut acele ore dintre două răsărituri, pot spune ce fel de zi am avut iar lunea care a trecut m-a frapat prin faptul că a fost o zi de luni cu emoţii de luni: neputinţă, fatalism, apăsare. Încă n-am trăit o săptămână întreagă ,,ca la carte" şi chiar dacă o voi face, nu am vreo şansă să reechilibrez balanţa săptămânii vieţii mele.
Probabil cineva, cândva, s-a răzvrătit şi a trăit două vineri sau două sâmbete la rând şi de-atunci încoace, ne naştem să refacem totalul zilelor pierdute în neant... şi chiar dacă n-o fi aşa, ar fi o poveste frumoasă.

despre început şi alte sfârşituri

motto:,,Lumina nu vine din lumină, ci din întuneric" (M. Eliade)

Ştim cu toţii că fiecare sfârşit e un nou început, cel puţin aşa ni se spune din moşi-strămoşi ca să trecem mai bine peste orice final, orice fel de final, fie el fericit sau mai puţin fericit; şi e adevărat: niciun sfârşit nu e doar atât, adică un sfârşit, asta cu excepţia Sfârşitului despre care noi credem că e şi el un nou început (marea majoritate a religiilor şi sistemelor filozofice); orice sfârşit te lasă cu o oarecare inerţie şi te împinge aproape insesizabil spre altceva.
Dar de ce să nu privesc şi reciproca? adică, dacă orice sfârşit e un nou început, atunci e oare orice început un nou sfârşit? sunt tentată să spun da, pentru că orice început, conform primei zicale, se naşte din sfârşit şi inevitabil duce la un sfârşit şi va continua să ducă la unul până când cineva va descoperi acel perpetuum mobile ideatic, sentimental, material, existenţial, care va permite eliminarea tuturor urmelor forţelor de frecare cu timpul pe care le poartă ca un stigmat orice lucru construit de mâna sau mintea omului. Da, orice început e un sfârşit, e sfârşitul sfârşitului precedent şi mai ales e sfârşitul bucăţelei infinitezimale de timp dintre cele două fenomene consecutive în care aş fi putut crede că acest sfârşit e Sfârşitul şi că dincolo de el de fapt nu e nimic.
Începutul e sfârşitul speranţei; sfârşitul, e începutul ei
Sfârşitul e sfârşitul durerii; începutul, e începutul ei

sună oarecum deznădăjduit, e ca şi cum aş spune că orice fac e încadrat în durere şi orice nu fac în speranţă....şi totuşi, nu e nimic mai mult decât atât; succesiune de intervale disjuncte care se ating prin parantezele lor rotunde, niciodată măcar pătrate, care nu mă lasă să cuprind acele limite magice, acele clipe în care se inversează polaritatea sufletului meu: de la plus la minus, de la bine la rău, de la lumină la întuneric

Înlănţuire: I

-O, ai venit! ce bine-mi pare...da, dar, dar intră, stai, te rog, să nu pleci...ştii tu cum e aici la mine, aşa, mai...dar ştii tu deja, vino, te rog nu mai sta în uşă că, că...e curent! da, e curent! şi oricum...
-Bine, bine dar taci odată! şi nu te mai scuza că oricum nu-mi pasă. Şi ce-i cu acelaşi patetic: ,,ai venit!"? da, asta fac de fiecare dată când mă vezi: vin. Şi totuşi reuşesc să te surprind cu apariţia mea. Şi te rog mult nu mai vorbi cu voce tare fără rost că te aud oamenii şi dup-aia eu răspund de prostia ta.
-Iartă-mă, dar ştii că uşa deschisă mă face să strig. Am să şoptesc; uite, am să şoptesc aşa, încetişor, bine?
-Da, splendid chiar! n-am timp de pierdut aşa că să trecem la treabă.
-Despre ce vrei să-ţi spun astăzi?
-Mă gândeam să fie ceva cu i.
-Cu i?
-Da, cu i; i...,i...; ima, nu, mai bine nu; sau idea
-Ideatic?
-Nu, prea sofisticat; hmmm...ideal? nu, prea, prea banal. Ştiu! gata! Îmi spui despre IREAL! na, să te văd.
-Ireal, ireal: inexplicabil, imaginar, imperceptibil, imens, toate astea, toate astea la un loc într-un singur cuvânt, da! să-ţi spun despre ireal:

Irealul, respectiv irealitatea sunt lucruri complementare cu palpabilul, cu concretul; sunt perfect complementare, într-atât încât dacă le amesteci dau Tot: asemenea culorilor primare care se completează atât de bine încât universurile lor se suprapun şi emerge albul omnipotent, albul din care poţi apoi să fabrici prin meşteşuguri mari toate culorile în parte. Numai că irealul e mult, mult mai mare decât realul; el e suma tuturor irealităţilor individuale, a tuturor infinitelor dincolo de toate limitele, toate nedeterminările care râd în faţa strâmtului dar general acceptatului real.
Cu toate că realul pare bine stabilit, bine înrădăcinat şi de nestrămutat pe axa existenţei, el este nimic mai mult decât o medie aritmetică a ceea ce înseamnă realitatea: devine astfel general valabil dar individual incomplet. Unii indivizi simt realitatea mult prea strâmtă tocmai pentru că realul lor e mai mare; alţii îl găsesc mult prea larg şi de necuprins pentru că palpabilul lor e micşorat. Nici unii nici alţii nu pot fi, însă, judecaţi; percepţia fiecăruia e pe măsura posibilităţilor de a interioriza, de a analiza ceea ce simt în jurul lor; nu avem poveri nici prea mari şi nici prea mici ci exact atât cât putem duce. Nu avem dreptul să ne acuzăm unii pe alţii de dimensiunile realului colectiv pentru că, aşa cum am zis, realul nu e o medie ponderată, ci aritmetică: în faţa lui suntem egali ca importanţă şi mai ales nu avem puterea să-l dăm afară pe celălalt din ecuaţie.
Dacă ne-am putea raporta fiecare doar la propria realitate, am fi perfect mulţumiţi şi împăcaţi; probabil nici nu ne-am da seama că există limite darămite să le testăm flexibilitatea. Dar dacă am face aşa, ne-am nega din principiu orice contact interuman şi încă un lucru: am pierde complet noţiunea de timp; şi cum noi suntem până la urmă fiinţe sociale, nu spaţiale, nu putem face asta fără să ne autodistrugem mai devreme sau mai târziu. Aşa că ne rămâne doar raportarea la realul colectiv, de unde durere, suferinţă, bucurie, disperare şi toată gama colorată (mai luminos sau mai întunecat, cu tuşe fine sau intense, nevrotice) de sentimente.
Aşa că, data viitoare când o să mai ridic pe piedestalul gândurilor un Lucru şi am să-l compar cu echivalentul lui din realitate, o să am grijă să nu strivesc floarea care creşte, în realitatea mult mai verde a altcuiva, sub piciorul meu.

-Ei, ce zici? ţi-a plăcut? dar...dar...unde ai plecat?când? iar?...of; lasă, nu-i nimic; poate mâine...

empty recycle bin?

Sesiunea face ravagii în viaţa oamenilor şi asta se vede cel mai bine prin halul în care arată camera oricărui student mai mult sau mai puţin preocupat de examene: hârtii de tot felul aruncate oriunde, haine murdare, curate, genţi, sticle cu/fără apă, multe, multe cărţi, bileţele, şerveţele, căni de cafea sorbite de ultimul strop din magica licoare... şi alte asemenea. Când e gata totul, te uiţi prostit la ce nebunie ai lăsat în urmă şi te întrebi (cel puţin eu am făcut azi aşa): cum am putut trăi aici în ultimele săptămâni? cum am mai găsit loc să dorm, să stau sau cum am mai deschis uşa de mormanul de lucruri care se revarsă din camera asta? răspunsul e un mister; probabil specia student de sesiune are un alt set de nevoi decât specia student de vacanţă; sigur e că studentul de vacanţă simte nevoia să facă ordine, aşa că m-am pus pe treabă. Am sortat lucrurile pe categorii, deasupra unui locşor am pus pancarta invizibilă: ,,gunoi" şi acum pot spune că sunt mulţumită de ce a ieşit, mai ales că am găsit chestii pe care le căutasem înnebunită în dimineţi de examen, când deja era atât de târziu că mi-era frică să mă uit la ceas...
Aşa că stând într-o cameră bine categorisită, clasificată şi sortată, mă gândeam ce se întâmplă după o ,,sesiune" în sufletul cuiva? când treci de un test, de o piedică de ceva care te solicită la maxim, care-ţi orientează toată forţa şi energia spre acel lucru? ai nevoie de un moment în care să te opreşti şi să te uiţi în jur, să vezi dezordinea în care ai trăit, să simţi mirosul tare al cadavrelor ce se descompun sub picioarele tale, sub mândrele şi triumfătoarele tale picioare care stau pe un munte de lucruri trecute, folosite, decolorate de acelaşi soare care-ţi dă ţie lumina să vezi unde eşti şi ce ai făcut. Aşa că, meticulos, te îndepărtezi de mormanul alegoric şi începi, puţin câte puţin, să scuturi praful din ce în ce mai vechi de pe fiecare strat şi să arunci: în stânga sau în dreapta, înainte sau înapoi, amintindu-ţi cu fiecare, plângând cu unele, suspinând cu altele, bucurându-te când pe unele le strângi tare la piept. O parte din ele, din trăirile, şoaptele, paşii, atingerile, plecările, bătăile de inimă...adică toate lucrurile peste care au apus clipe, le iei cu tine şi mergi mai departe, spre o nouă ,,cucerire".
Întrebarea cea mai grea este ce faci cu categoria ,,gunoi"? cine eşti tu sau cine sunt eu să spun că Acelea nu-mi mai trebuie, că pe Ele pot să le uit, că mi-a fost destul cât Le-am suportat şi Le-am dat un loc în conştiinţa/conştienţa mea, că Le-am stors de vlagă atât de tare încât n-a mai rămas nicio picătură, niciuna măcar...Suntem noi în stare să judecăm Lucrurile? sau atunci când fugim ca nişte copii vinovaţi de lângă ele şi aruncăm peste umăr scânteia ce le va transforma în scrum, mâniem de fapt zeii cu fumul gros şi negru în care vor arde mocnit?
Eu una promit că măcar am să privesc în urmă şi am să tot privesc până când ultima flacără se stinge şi mai ales mă voi gândi mai bine înainte să fac click stânga pe Empty Soul Recycle Bin.

sper să mai sper şi mâine

Unii oameni au pasiuni, alţii iubesc, alţii aud mai degrabă păsările cântând decât pe cel de lângă ei, alţii înţeleg miracolul de dincolo de fiecare strop de ploaie şi îl trăiesc, alţii sunt bântuiţi de: fantome, demoni, îngeri, prieteni imaginari, amintiri, depresie şi poate chiar ură; eu? eu sunt din categoria bântuiţi, dar bântuiţi de speranţă; şi asta pentru că e la fel de feroce, insistentă, imprevizibilă, de neînţeles şi autoregeneratoare ca şi oricare dintre obsesiile care trec deasupra de omul în care s-au născut. Speranţa e tot timpul acolo: îi simt respiraţia umedă în spatele gândurilor mele, e ceea ce mă face să mă trezesc după 2 sau 3 snooze-uri, să inspir aerul tare al oraşului şi să-i calc cu încredere trotuarele, să-i salut pe cei cărora le-am spus vreodată măcar un cuvânt, să tac atunci când vreau să ţip, să-mi pun încrederea în necunoscutul de lângă mine căruia îi spun prieten şi să-mi fac planuri despre marele necunoscut care ticăie nu departe de degetele de la mâna stângă, aceleaşi degete în care mă face să cred, să cred că nu mă înşeală atunci când ţin strâns mâna supremului necunoscut, al cărui bântuitor bântuie împreună cu al meu şi se ţin şi ei de mână.
Speranţa are doar două posibile efecte: împlinirea sau dezamăgirea; adică ori mă creşte ca fiinţă, ori mă doboară şi în oricare situaţie, rămâne alături de mine pentru că întotdeauna sper la mai mult decât sunt şi indiferent cât de căzută aş fi, cât timp mai sunt în viaţă mă adun şi o iau de la capăt mereu şi mereu sperând că o să fie bine: mai bine sau din nou bine.
Speranţa mă face să vreau să visez, să cred că puterea imaginaţiei mele schimbă în mod miraculos lumea şi aranjează piesele din puzzle mereu altfel dar mereu cu înţeles; şterge graniţele rigide între adevăr şi minciună, între pozitiv şi negativ, între hidos şi sublim, între real şi fantastic: amestecă tot într-un frumos nimic şi face posibil de acolo orice fel de eu, de fiecare dată o nouă eu.
N-aş putea spune ce merită sau nu să sper şi oricum nu ţine de mine să decid ce anume voi spera mâine sau peste un an sau chiar când voi scrie următoarea propoziţie; dar dacă se poate spune că a spera ceva nu va duce la dezamăgire, atunci acel ceva e însăşi speranţa: atât timp cât sper să mai sper, îmi asigur doză minimă de satisfacţie şi, implicit, de fericire, pentru că e singurul ţel pe care, fără niciun dubiu, îl voi atinge oricât de lungă sau scurtă ar fi perioada de timp pe care mi-o acord pentru asta; toate celelalte lucruri care prind contur în stânga şi în dreapta drumului pe care merg? sunt doar himere dincolo de care se deschid universuri paralele spre care mă îndrept luând de aici doar speranţa