Drumuri prin zăpadă

E linişte şi aştept să treacă
timpul. Îl aud păşind încet: tic-tac, tic-tac, pe mirişte.
Mă doare clipa, oare?
mă doare o boare ce vine de pe culme
şi-mi spune pe nume
şi râde sec, aspru, uscat
iar eu încă n-am uitat cum se vede-
acolo sus, unde norii sunt mai pufoşi decât sunt gri
unde frunze nu-s ca să se poată veşteji.
Mă doare fiorul, oare?
mă doare suspinul profund ce nu are alinare,
trezit din adânc, din sacul cu amintiri greu
din spinare, tresare ceva:
tot mai tare, tot mai grav, tot mai surd, tot mai aievea,
până e înaintea mea ca şi cum eu aş fi înaintea lui, şi
l-aş putea atinge să-i alint rănile
să nu mai ţipe, ca să pot auzi
muzica - singura întreagă în tabloul meu gri.
Dar nu, nu mă dor
nici clipă, nici fior;
nu, nu: doar dor de gândurile ce mor, poeziile
ce le-am cântat - fără ca el,mereu el,
el pe care n-am încetat să-l caut - să le fi ascultat.
Îmi umplu tolba cu lacrimi de gheaţă şi plec mai departe; poate până la primăvară am să-l găsesc şi, cât mai ţine gerul, le numărăm împreună şi zâmbim, şi facem din ele un izvor şi poate, poate aşa o să ajungă şi sufletul meu să se adape în mare - marea fericire, eternă, veşnic vie.

Armonia face muzica

E atât de uşor să rup ceva în bucaţi şi să fac o grămadă de lucruri din el; s-ar putea spune, privind dintr-o ipostază superficială că am creat: am luat ceva şi l-am transformat; s-ar mai putea spune dintr-o ipostază materialistă că am creat: am luat un lucru şi l-am făcut mai multe lucruri; totuşi, nu am făcut altceva decât să distrug o ordine, să rup un fir logic, să sparg o sferă şlefuită de altcineva dintr-un bloc zgronţuros, rece de granit greu şi care s-a desprins pentru o clipă de mineralul ei, a levitat deasupra de pământul care o născuse şi apoi, din mâna mea, a căzut iarăşi pradă gravitaţiei. Da, atunci când creez, când construiesc, când făptuiesc ceva, înving gravitaţia şi timpul la un loc şi suspend rodul muncii mele în timp şi spaţiu pe un piedestal mai înalt decât privirile pironite în jos ale celor din jur; dar cât e de uşor pentru cineva care trece indiferent să-l dărâme şi să-l fărâme în nepăsare sau să-l spulbere cu ură, atunci când lumina a ceea ce am făcut îi provoacă durere; şi ce hazliu e că nici măcar nu e nevoie de timp sau de putere, de răbdare sau dedicare pentru a strica un lucru; nu e nevoie să fie desfăcut bucată cu bucată: e destul să fie înţeles şi privat de acel ceva care îl ţine laolaltă: ordinea, regula, acel ceva fără de care ar fi doar o grămadă de ceva.
E atât de uşor să scoţi sunete care nu înseamnă nimic pentru cel ce le aude şi atât de greu să pui toate gândurile care trec prin milioanele de celule nervoase şi miliardele de conexiuni, într-o secundă, în spatele unui singur cuvânt; şi e mai greu să încerci să îl spui astfel încât cel ce aude să înţeleagă exact ce ai fi vrut să îi spui, în felul în care el ar spune ce tu vrei să spui.
Ar fi atât de uşor să luăm 50 de oameni de pe stradă, să le dăm instrumente cu coarde şi instrumente de suflat şi să le spunem să scoată sunete; rezultatul ar fi o gălăgie insuportabilă care ne-ar chinui simţurile întocmai cum suntem chinuiţi atunci când o mare orchestră îşi acordează instrumentele înainte de un concert; diferenţa se construieşte cu mulţi ani înainte de concert şi se vede o dată ce el începe; de ce? pentru că armonia, nu sunetul, face muzica şi pentru că un sunet o poate strica.