Concluzii patriotice

Am rămas datoare de ceva vreme faţă de cei care au votat la aşa-zisul meu sondaj (n-au fost mulţi, dar au votat cu sufletul, mulţumesc pe această cale :D ).
Aşadar, rezultatele au arătat că patriotismul, cel puţin în rândul vizitatorilor acestei pagini, este mai ales un sentiment; interesant este că e şi din celelalte câte puţin, adică e şi o idee, e şi un impuls, e şi o justificare. Mie mi se pare mai ales acest aspect important: patriotismul e parte din tot, e la nivel intelectual dar şi spiritual, e o sursă de motivaţie dar şi un alibi la adăpostul unei comunităţi care te va accepta pentru că faci parte din ea. Se poate spune că patriotismul e o noţiune comodă, confortabilă, cu toate că a fi patriot poate fi extrem de inconfortabil, în funcţie de perioadele din istorie, în care trebuie să-ţi aperi ţara, să treci prin lipsuri făcând parte din ea, să fii obiectul persecuţiei pentru că aparţii ei.
Am hotărât totuşi că patriotismul este un sentiment şi cred că dintre variantele pe care le-am supus la vot, aceasta e cea mai grandioasă, cea mai impunătoare şi totodată înălţătoare; dintre toate, sentimentul e singurul cu o conotaţie pozitivă evidentă şi indiscutabilă, e singurul pe care dacă îl alegi nu poţi da greş. Aşa că sunt deschisă şi spre ipoteza că, patriotismul neînsemnând, de fapt, nimic pentru cei care au acordat un minut pentru a gândi acest cuvânt şi a-i asocia o noţiune, ei au ales varianta ,,salvatoare".

Mă aflu în faţa a două posibile explicaţii pentru rezultatul meu:
1. patriotismul e o noţiune distantă dar care oferă un oarecare confort social
2. patriotismul nu e nimic sau e prea puţin pentru a i se da atenţie

Oricare dintre afirmaţii ar fi adevărate, se vede destul de clar că patriotismul nu e în niciun caz un mod de viaţă, un scop în sine, un ţel, o dorinţă. Mai mult decât orice însă, de aici reiese o altă întrebare: de ce la noi, la români, patriotismul este doar atât cât este? Poate pentru că a fost cândva mai mult, mult mai mult, dar istoria, însăşi istoria care generează patriotism, a pedepsit aspru pe cei care au îndrăznit să-l apere la un moment dat, i-a strivit, i-a decimat iar pe cei care au tăcut şi au acceptat ca patriotismul să le fie omorât, nivelat, disecat chinuitor, bucăţică cu bucăţică, zi de zi, i-a întărâtat unii împotriva altora şi i-a transformat din naţionalişti în egocentrişti şi din patrioţi în îngâmfaţi.
România zilelor mele este o ţară atât de torsionată şi tensionată tocmai pentru că nu mai e o ţară; ea e de fapt, multe ţări mici, mai precis un număr egal cu populaţia ei; fiecare român are România lui aşa că România nu are, de fapt, niciun român.