povestea cuvântului

Oamenii au vorbit cu mult timp înainte să scrie. Cu cât timp exact înainte nu se ştie pentru că n-a scris nimeni niciunde iar când a vrut cineva să facă asta, deja trecuse muuult prea mult timp de-atunci ca să-şi mai amintească cineva cu precizie. Probabil că atunci, când s-a încercat descoperirea datei când oamenii au început să vorbească s-a inventat zicala: a fost odată ca niciodată şi totuşi ce trist că despre cel mai mare eveniment din istorie nu ştim mai nimic, adică ştim la fel de multe ca şi despre Feţi Frumoşi, Ilene Cosânzene şi Greuceni; civilizaţia omenească e ca un părinte uituc care nu mai ştie când iubitul său copil, unicul său copil, a spus primul cuvânt. Şi care o fi fost cuvântul acela, sau mai bine zis la ce se referea? probabil era extrem de scurt, de neînţeles azi; putem considera că a fost primul sunet ,,cu adresă", prima verbalizare a senzaţiei corticale pe care un obiect o produce, primul ecou al unui gând uman dar nu vom şti niciodată ce anume a fost, ce anume a aprins scânteia sinaptică a omului primitiv; cu siguranţă am fi uimiţi, cu siguranţă am zice că e ciudat, cu siguranţă ne-ar înflori un surâs în colţul gurii şi poate un gând de compătimire pentru sărmanul acela care stătea în caverna lui şi nu cunoştea civilizaţia dar, acel prim cuvânt poate fi cheia minţii noastre de azi, poate fi ceea ce, abscons, încă e cremenele şi amnarul materiei noastre cenuşii, poate da semnificaţia tainică a gândului de azi; acel cuvânt, cel mai vechi cuvânt din lume, îl rostim şi azi, mai bine zis îl gândim şi azi dar îl rostim în milioane de feluri, îl folosim şi azi pentru a ne transmite unii altora ceva, acelaşi ceva ca şi acum mult, mult timp.
Sărmanul om primitiv, ce ştia el despre ce va declanşa atunci când a deschis gura şi a rostit primordialul cuvânt?
şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus poveste-aşa