sper să mai sper şi mâine

Unii oameni au pasiuni, alţii iubesc, alţii aud mai degrabă păsările cântând decât pe cel de lângă ei, alţii înţeleg miracolul de dincolo de fiecare strop de ploaie şi îl trăiesc, alţii sunt bântuiţi de: fantome, demoni, îngeri, prieteni imaginari, amintiri, depresie şi poate chiar ură; eu? eu sunt din categoria bântuiţi, dar bântuiţi de speranţă; şi asta pentru că e la fel de feroce, insistentă, imprevizibilă, de neînţeles şi autoregeneratoare ca şi oricare dintre obsesiile care trec deasupra de omul în care s-au născut. Speranţa e tot timpul acolo: îi simt respiraţia umedă în spatele gândurilor mele, e ceea ce mă face să mă trezesc după 2 sau 3 snooze-uri, să inspir aerul tare al oraşului şi să-i calc cu încredere trotuarele, să-i salut pe cei cărora le-am spus vreodată măcar un cuvânt, să tac atunci când vreau să ţip, să-mi pun încrederea în necunoscutul de lângă mine căruia îi spun prieten şi să-mi fac planuri despre marele necunoscut care ticăie nu departe de degetele de la mâna stângă, aceleaşi degete în care mă face să cred, să cred că nu mă înşeală atunci când ţin strâns mâna supremului necunoscut, al cărui bântuitor bântuie împreună cu al meu şi se ţin şi ei de mână.
Speranţa are doar două posibile efecte: împlinirea sau dezamăgirea; adică ori mă creşte ca fiinţă, ori mă doboară şi în oricare situaţie, rămâne alături de mine pentru că întotdeauna sper la mai mult decât sunt şi indiferent cât de căzută aş fi, cât timp mai sunt în viaţă mă adun şi o iau de la capăt mereu şi mereu sperând că o să fie bine: mai bine sau din nou bine.
Speranţa mă face să vreau să visez, să cred că puterea imaginaţiei mele schimbă în mod miraculos lumea şi aranjează piesele din puzzle mereu altfel dar mereu cu înţeles; şterge graniţele rigide între adevăr şi minciună, între pozitiv şi negativ, între hidos şi sublim, între real şi fantastic: amestecă tot într-un frumos nimic şi face posibil de acolo orice fel de eu, de fiecare dată o nouă eu.
N-aş putea spune ce merită sau nu să sper şi oricum nu ţine de mine să decid ce anume voi spera mâine sau peste un an sau chiar când voi scrie următoarea propoziţie; dar dacă se poate spune că a spera ceva nu va duce la dezamăgire, atunci acel ceva e însăşi speranţa: atât timp cât sper să mai sper, îmi asigur doză minimă de satisfacţie şi, implicit, de fericire, pentru că e singurul ţel pe care, fără niciun dubiu, îl voi atinge oricât de lungă sau scurtă ar fi perioada de timp pe care mi-o acord pentru asta; toate celelalte lucruri care prind contur în stânga şi în dreapta drumului pe care merg? sunt doar himere dincolo de care se deschid universuri paralele spre care mă îndrept luând de aici doar speranţa

Dureros de simplu

Am mai scris eu un post despre ce înseamnă strict fiziologic, biochimic, să creşti şi ziceam şi atunci că lucrurile cele mai complicate din viaţa omului sunt, paradoxal, cele mai simple din punctul de vedere al organismului nostru. Ei bine, zilele astea am mai dat peste ceva: DUREREA. Durerea, ca şi fenomen de recepţie senzitivă este cea mai simplă posibil: cei mai nespecializaţi receptori care sunt practic peste tot, de la piele la organe interne, cu proiecţie corticală difuză, nespecifică, din nou peste tot. Este practic, dintre toate mecanismele de recepţie, cel mai primitiv, cel mai brut, cel pentru care organismul nu s-a chinuit că creeze labirinte complicate, structuri stratificate şi nici nu pare că-i pasă prea mult de unde şi cum vin senzaţiile dureroase. Privind din afară înspre ce înseamnă nocicepţia, îmi dă impresia că e un simţ marginalizat (nici măcar nu intră între cele 5 simţuri fundamentale), auxiliar, aruncat la voia întâmplării în mixtura fabuloasă de celule şi ţesuturi care suntem fiecare dintre noi.
Şi totuşi, privind durerea din prisma afectivă e cea mai de neînţeles senzaţie: te loveşte de unde nu te aştepţi, te doboară, te transformă într-o creatură instinctuală care e nevoită să se apere de ceva ce nu poate identifica precis dar despre care ştie cu siguranţă că vrea să dispară; indiferent că începe din trup sau din suflet, pune stăpânire şi pe cealaltă latură a ta; e atât de misterioasă încât nu se poate defini exact şi probabil că oricum, ar fi definiţii câţi sunt oameni.
Durerea e un fel de cenuşăreasă răzbunătoare a simţurilor: când vine, pune stăpânire pe măreţul şi fragilul edificiu uman, îşi bate joc pur şi simplu de toate procesele ideative superioare şi pune la colţ omul ca fiinţă socială, îl biciuieşte bine de tot după care se întoarce tăcută când sună miezul nopţii şi redevine simplă, dureros de simplă...

ieşire din timp

Nu ştiu cum se face şi de ce, dar am perioade de câteva zile bune în care simt că nu-mi găsesc locul niciunde, cu nimeni şi parcă orice aş face simt că ar trebui să fiu altundeva făcând altceva. Eu le numesc momentele mele de ieşire din timp. Nu ştiu dacă ar trebui să mă îngrijoreze situaţia...? totuşi nu cred să fie ceva patologic. Mai mult sau mai puţin, în mai mică sau mai mare măsură, conştient sau inconştient cred că fiecare dintre noi simte asta. Pentru mine sunt momente magice, atât timp cât pot să trec de inerenta enervare care vine din faptul că de cele mai multe ori sunt ocupată cu altceva ce chiar trebuie făcut (în această dimensiune, acest timp şi spaţiu). Sunt momente în care mă lupt cu timpul însuşi, momente în care refuz să mă supun cursului firesc al vieţii şi îmi pun neuronii şi sentimentele în slujba unei trăiri cel puţin neobişnuite: cum ar fi dacă aş fi acum în secolul x în locul y facând lucrul z. Am făcut asta de mai multe ori, adică am stat pur şi simplu şi am visat cu ochii deschişi la o altă viaţă, la o altă eu lângă alţi ei, trăind un alt destin. Destinul acesta nou-nouţ, construit de mine, se rostogoleşte ca un tăvălug, prinde din mers noi şi noi destine, personaje care se aglomerează toate în povestea pe care mintea mea o ţese. La fel de uşor cum le-am construit, pot să şi destram vieţile din povestea mea şi să mă întorc la mine însămi, în carne şi oase, aici şi acum, la cea care respiră, simte, trăieşte şi, din când în când suferă. Întotdeauna mă întorc la lumea reală cu puteri noi şi cu energia şi însufleţirea oricui are un secret mare de păzit, care a descoperit o mare comoară şi ştie că se poate întoarce mereu la ea, oricând are nevoie să ţină în mâini galbenii reci şi sclipitori imaginându-şi câte ar putea face cu ei.
Nu pot să nu mă gândesc însă, acum când sunt ferm ancorată în această existenţă, că poate poveştile mele au fost cândva trăite. Sigur că probabilitatea e foarte mică dar există. Poate că undeva, cândva, cineva a populat şi însufleţit chiar acel tablou pe care eu mi l-am imaginat iar eu, prin cursul gândirii mele i-am readus pe toti la viaţă, le-am redat şansa să-şi joace rolul, le-am dat un pic din viaţa mea redusă la esenţă, la energie, golită de circumstanţele şi determinantele de care fugisem. În acele momente am rămas eu ca fiinţă umană, ca orice altă fiinţă umană, dezbrăcată de fiinţa socială.
Pe de altă parte, cum ar fi dacă cineva m-ar readuce pe mine la viaţă în acelaşi mod, imaginându-şi existenţa mea, croindu-mi povestea care deja a fost trăită. Poate că asta se întâmplă în zilele când sunt nostalgică, în zilele când mi-e dor de copilărie, când imi sun prieteni cu care nu am mai vorbit de ani de zile doar să-i întreb dacă îşi mai aduc aminte de acea zi în care... sunt într-adevăr zile în care simt că amintirile prind viaţă şi poate că asta şi fac, undeva, într-o cămăruţă ascunsă în care cineva visează cu ochii deschişi.