e rău să fii rău?

Toată lumea fuge de situaţia în care apare ca fiind rău; adică gluma se întinde până-ntr-un punct în care cineva zice: ,,Bă, eşti rău!" şi aici se termină totul, eventual cu scuzele de rigoare; sau dacă ajungi să fii răutăcios într-un acces de supărare, după ce îţi trece ai procese de conştiinţă şi imediat te gândeşti: ,,oare ce cred ceilalţi despre mine, oare au impresia că sunt un om rău?"
Cam ăsta a fost fenomenul pe scurt. Ce nu înţeleg eu e de ce nu putem accepta că suntem răi. Da, de foarte multe ori suntem răi dar de cele mai multe ori avem motive. Sunt situaţii sau oameni din categoria Tâmpit care chiar cer o doză de răutate. În cazurile astea nu înseamnă că devii rău în sufleţel, în adâncurile fiinţei sau cumva că abia atunci se iveşte adevărata personalitate meschină; dimpotrivă, abia atunci se vede cât de tare ţii la principii şi cât de mult din tine eşti gata să compromiţi pentru a nu te pune rău cu cineva, oricine ar fi acela.
Pentru mine, să încerci să te scuzi după ce ai fost rău din motive bine întemeiate (cel puţin relativ la propria conştiinţă: oricum altceva nu contează până la urmă) înseamnă pe lângă laşitate, ipocrizie, vulnerabilitate şi linguşeală, însăşi răutatea de care se fugea cu motorul turat la maxim şi cu scârţâit de roţi; adică dacă vrând să salvezi bunătatea în care te murezi până în mijlocul inimii apelezi la trucuri ieftine, dovedeşti că nu o ai deloc iar sucul primordial de care te simţi preaplin este fără îndoială contrafăcut.
E simplu: bunătatea e prea nobilă pentru a fi murdărită dar suficient de aristocrată pentru a ridica mânuşa aruncată la cel mai mic atac asupra integrităţii ei.

informaţii meteorovitale sau ce mai e nou pe cerul vieţii

După cum ştim cu toţii, încălzirea globală a devenit un fenomen pe care nu îl mai putem nega. Sigur că îl putem discuta în continuare dar efectele lui inevitabile sunt prezente şi ne afectează mai ales din punct de vedere meteorologic. Se întâmplă furtuni mai violente ca niciodată, temperaturi neobişnuite şi mai ales schimbări dramatice de la o zi la alta. Nu ştiu dacă mi se pare doar mie dar fenomene similare se proiectează şi la nivelul vieţii noastre de zi cu zi, un fel de conversie a socialului în concordanţă cu ceea ce se întâmplă la nivel meteo. Adică, viaţa devine tot mai neînţeleasă chiar şi pentru cel ce o trăieşte, mai bizară şi surprinzătoare, mai bătăioasă şi cu mult mai multă personalitate proprie, de parcă vrea să trăiască singură şi pe mine să mă lase în urmă. Mă găsesc trecând prin furtuni mai brutale decât oricând, se lasă câteodată o ceaţă densă şi îmi pare că nu mai e nimic în jur după care, pe neaşteptate, apare un soare cald, mare şi galben sus pe cerul amiezii şi atunci îmi pare că nu mai am timp să văd tot ce, de fapt, mă înconjoară.
Nu ştiu dacă în alte vremuri era aşa sau dacă senzaţia asta a mea e legată strict de o anumită vârstă şi e, în fapt, la fel pentru toţi cei ce trec pe aici. Tind să cred că viaţa se schimbă pentru fiecare dintre noi, indiferent de vârsta la care ne aflăm, iar pentru cei ca mine doar se acutizează. Soluţia? e greu de spus pentru că iniţiative civice de genul: hai să reciclăm sau hai să mergem cu bicicleta nu ajută prea mult pe plan afectiv-emoţional dar o ieşire la aer liber sau un pic de bătaie de cap cu deşeurile cred că nici nu ar strica.