schimbări necesare, sau...?

De multe ori mă întreb când e cazul să schimb ceva în viaţa mea. De obicei mi se întâmplă asta atunci când nu sunt multumită, fericită sau împlinită, când vreau să fac fie mai multe, fie mai puţine. Dar e oare momentul să fac o schimbare, sau e doar nesiguranţa unei tranziţii date de alte schimbări, decizii anterioare şi care abia acum îşi fac efectul? Dacă alegând mereu alte şi alte căi, fără să am răbdarea necesară să le văd împlinite nu intru oare într-un cerc vicios din care nu rezultă decât frustrare?

Dacă ar fi să schimb acum ceva, aş schimba chiar asta, adică să pot avea mai multă răbdare cu mine însămi, pentru că o am cu oricine altcineva. Pentru toţi ceilalţi arăt nesfârşită toleranţă la greşeli, dar pe ale mele le pedepsesc aspru şi prompt. Poate dacă aş deplasa puţin echilibrul, adică aş fi mai răbdătoare cu mine şi mai aspră cu ceilalţi aş avea şi eu ceva de câştigat pe termen lung şi poate aş ajunge într-un final fericit, să fiu mulţumită de mine însămi în mai multe aspecte ale vieţii mele decât cele în care sunt nefericită...

Aşa că dacă am înţeles ceva azi, a fost că în mijlocul frustrării celei mai mari te poţi gândi că dacă aştepţi puţin se aşează ceaţa nesiguranţei şi dacă trece un pic de timp, poate am să văd mai clar exact ce trebuie schimbat pentru a susţine ceea ce mergea bine.

în tăcere

Am dat azi peste niste versuri de Tagore care m-au facut sa-mi dau seama de un lucru foarte trist. Si anume ca unii oameni sunt condamnati să-şi audă mereu rostit numele, alţii să rostească numele altora la nesfârşit iar unii, cei mai puţini dar şi cei mai nefericiţi, să trăiască în tăcere, într-un continuu strigăt mut. Şi am înţeles că şi eu strig de mult, urlu, mă zbat, dar nu pot să-mi mişc buzele. Te chem în tăcere parcă de-o viaţă şi parcă de-o eternitate nu m-auzi....


,,Îţi voi rosti numele, în singurătate, aşezat în mijlocul
umbrelor
tăcutelor mele gânduri.
Îl voi rosti fără cuvânt, îl voi rosti fără rost."
(Rabindranath Tagore, LXXXII)

fascinaţia autoamăgirii

De prea multe ori aleg să nu văd un anumit lucru, aleg să ignor anumite persoane, aleg să nu înţeleg un lucru sau să-l consider ca fiind inferior sau superior altuia şi de cele mai multe ori, alegerile le fac inconştient, ca şi cum nu m-aş feri neapărat de acel lucru sau concept ci, printr-o înţelegere a efectului pe care acel lucru îl va avea odată perceput, evit acest rezultat. Cum reuşesc să fac asta e un lucru uimitor şi incomprehensibil. Şi nu pot să nu mă întreb cum ar fi dacă nu aş mai face asta, dacă în permanenţă aş fi conştientă, şi aş acţiona în consecinţă, de tot ceea ce mă înconjoară. Ar fi mai bine sau nu? Probabil nu voi şti niciodată. Aşa că am să continuu să mă amăgesc că anumite lucruri nu există, când, de fapt, eu le fac să nu existe, refuzându-le un loc în spaţiul meu de conştienţă.

toamna inimii mele

Când lumea zice că e deja noiembrie, când se aşteaptă ploi care să putrezească frunzele verii trecute, când soarele e mai somnoros ca niciodată, pe mine mă încearcă sentimente de toamnă. Nu le-aş numi astenie, nici depresie, nevroză sau spleen.... sunt doar emoţii de toamnă, care revin fără excepţie la fiecare început de lună a 11-a, cea mai ingrată lună a calendarului, umbrită de măreţia lui 12 care-i urmează.
În fiecare an trăirile revin cu acelaşi substrat dar cu o cu totul altă faţă. Anul ăsta simt că VREAU: două braţe calde care să mă apere de timpul mult prea dur, mai mult curaj să spun NU, mai puţină plăcere în a spune DA, să îmbătrânesc frumos şi demn, să mor exact atunci când nimeni nu va mai depinde de mine şi eu de nimeni, puterea de a alege să fiu ignorantă atunci când e nevoie, înţelepciunea de a uita şi răbdarea de a învăţa. Adică, în fiecare noiembrie îmi vine să-mi schimb viaţa şi fiecare decembrie mă găseşte mereu la fel.....