e rău să fii rău?

Toată lumea fuge de situaţia în care apare ca fiind rău; adică gluma se întinde până-ntr-un punct în care cineva zice: ,,Bă, eşti rău!" şi aici se termină totul, eventual cu scuzele de rigoare; sau dacă ajungi să fii răutăcios într-un acces de supărare, după ce îţi trece ai procese de conştiinţă şi imediat te gândeşti: ,,oare ce cred ceilalţi despre mine, oare au impresia că sunt un om rău?"
Cam ăsta a fost fenomenul pe scurt. Ce nu înţeleg eu e de ce nu putem accepta că suntem răi. Da, de foarte multe ori suntem răi dar de cele mai multe ori avem motive. Sunt situaţii sau oameni din categoria Tâmpit care chiar cer o doză de răutate. În cazurile astea nu înseamnă că devii rău în sufleţel, în adâncurile fiinţei sau cumva că abia atunci se iveşte adevărata personalitate meschină; dimpotrivă, abia atunci se vede cât de tare ţii la principii şi cât de mult din tine eşti gata să compromiţi pentru a nu te pune rău cu cineva, oricine ar fi acela.
Pentru mine, să încerci să te scuzi după ce ai fost rău din motive bine întemeiate (cel puţin relativ la propria conştiinţă: oricum altceva nu contează până la urmă) înseamnă pe lângă laşitate, ipocrizie, vulnerabilitate şi linguşeală, însăşi răutatea de care se fugea cu motorul turat la maxim şi cu scârţâit de roţi; adică dacă vrând să salvezi bunătatea în care te murezi până în mijlocul inimii apelezi la trucuri ieftine, dovedeşti că nu o ai deloc iar sucul primordial de care te simţi preaplin este fără îndoială contrafăcut.
E simplu: bunătatea e prea nobilă pentru a fi murdărită dar suficient de aristocrată pentru a ridica mânuşa aruncată la cel mai mic atac asupra integrităţii ei.