Mergând agale sau, dimpotrivă, luând-o la pas alergător prin viaţă, din când în când, te izbeşti de câte-o piatră; adică dai de ceva atât de evident, atât de dens şi dureros, atât de puternic, încât pur şi simplu nu-l poţi nega; o pasăre parcă mai poţi să o reduci la o vietate zburătoare şi să spui că nu cântă ci face zgomot; dar o piatră e nimic altceva decât o piatră. Pietrele astea pot fi mai mici sau pot fi bolovani; pot fi ziduri sau stalactite; se pot rostogoli sau pot sta pe loc. Cert e că lasă în mine urme pe care nu le pot şterge cu nicio altă substanţă: e o urmă prea minerală, prea rece să-i pot găsi opusul. Unele pietricele le iau cu mine; pe altele le port în amintire: cum erau de zgronţuroase, căte linii săpase vântul în ele, cât erau de ascuţite muchiile şi cât de rece era la atingere; iar pe unele, pe cele mai mari, mă cocoţez şi privesc de acolo trecutul şi viitorul, adică le văd într-atât de impunătoare şi de netăgăduit încât le las să-mi contureze perspectiva.
Când dau de câte-o piatră, îmi amintesc şi de cele care apasă greu în spinare, şi de cele pe care le văd aievea dacă îmi închid ochii şi de cele de pe care am înţeles altfel viaţa; şi mai ales, de fiecare dată când dau de vreo piatră, nu pot să nu fiu uimită de cât de simple pot fi lucrurile.
