just another manic monday

Nu e doar o melodie de la The Bangles pe care o auzeam în copilăria mea cu MTV văzut cu antena comună, nu e nici măcar o zi de luni, ci sunt toate acele zile care au spiritul, atmosfera, traficul şi coincidenţele unei tipice zile de luni, ale unei zile ce vine după liniştita, chiar adormita şi bătrâneasca zi de duminică.
Cred că până acum am fost norocoasă, adică am trăit mai puţine zile de luni decât erau menite să fie în calendarul celor 20 de ani trecuţi. Marea majoritate a zilelor mele au fost marţi, miercuri şi chiar joi; puţine sâmbete sălbatice sau vineri eliberatoare; cu siguranţă am trăit anosta zi de miercuri mai mult ca oricare alta, chiar mai multe miercuri la rând; am trăit şi multe marţi, cu conformismul şi resemnarea de care e demnă o asemenea zi şi-am mai trăit şi joile istovitoare, condamnate celor mai sumbre sentimente. Da, pot spune fără să greşesc că toate zilele mele triste au fost zile de joi şi câteodată parcă nu mai ştiam că există şi alte zile în săptămână...
Ciudată săptămâna asta, cu mistica cifră şapte; e atotcuprinzătoare, e emblematică pentru cum se pot desfăşura 24 de ore din viaţa unui om. Întotdeauna, când au mai trecut acele ore dintre două răsărituri, pot spune ce fel de zi am avut iar lunea care a trecut m-a frapat prin faptul că a fost o zi de luni cu emoţii de luni: neputinţă, fatalism, apăsare. Încă n-am trăit o săptămână întreagă ,,ca la carte" şi chiar dacă o voi face, nu am vreo şansă să reechilibrez balanţa săptămânii vieţii mele.
Probabil cineva, cândva, s-a răzvrătit şi a trăit două vineri sau două sâmbete la rând şi de-atunci încoace, ne naştem să refacem totalul zilelor pierdute în neant... şi chiar dacă n-o fi aşa, ar fi o poveste frumoasă.

despre început şi alte sfârşituri

motto:,,Lumina nu vine din lumină, ci din întuneric" (M. Eliade)

Ştim cu toţii că fiecare sfârşit e un nou început, cel puţin aşa ni se spune din moşi-strămoşi ca să trecem mai bine peste orice final, orice fel de final, fie el fericit sau mai puţin fericit; şi e adevărat: niciun sfârşit nu e doar atât, adică un sfârşit, asta cu excepţia Sfârşitului despre care noi credem că e şi el un nou început (marea majoritate a religiilor şi sistemelor filozofice); orice sfârşit te lasă cu o oarecare inerţie şi te împinge aproape insesizabil spre altceva.
Dar de ce să nu privesc şi reciproca? adică, dacă orice sfârşit e un nou început, atunci e oare orice început un nou sfârşit? sunt tentată să spun da, pentru că orice început, conform primei zicale, se naşte din sfârşit şi inevitabil duce la un sfârşit şi va continua să ducă la unul până când cineva va descoperi acel perpetuum mobile ideatic, sentimental, material, existenţial, care va permite eliminarea tuturor urmelor forţelor de frecare cu timpul pe care le poartă ca un stigmat orice lucru construit de mâna sau mintea omului. Da, orice început e un sfârşit, e sfârşitul sfârşitului precedent şi mai ales e sfârşitul bucăţelei infinitezimale de timp dintre cele două fenomene consecutive în care aş fi putut crede că acest sfârşit e Sfârşitul şi că dincolo de el de fapt nu e nimic.
Începutul e sfârşitul speranţei; sfârşitul, e începutul ei
Sfârşitul e sfârşitul durerii; începutul, e începutul ei

sună oarecum deznădăjduit, e ca şi cum aş spune că orice fac e încadrat în durere şi orice nu fac în speranţă....şi totuşi, nu e nimic mai mult decât atât; succesiune de intervale disjuncte care se ating prin parantezele lor rotunde, niciodată măcar pătrate, care nu mă lasă să cuprind acele limite magice, acele clipe în care se inversează polaritatea sufletului meu: de la plus la minus, de la bine la rău, de la lumină la întuneric