
-O, ai venit! ce bine-mi pare...da, dar, dar intră, stai, te rog, să nu pleci...ştii tu cum e aici la mine, aşa, mai...dar ştii tu deja, vino, te rog nu mai sta în uşă că, că...e curent! da, e curent! şi oricum...
-Bine, bine dar taci odată! şi nu te mai scuza că oricum nu-mi pasă. Şi ce-i cu acelaşi patetic: ,,ai venit!"? da, asta fac de fiecare dată când mă vezi: vin. Şi totuşi reuşesc să te surprind cu apariţia mea. Şi te rog mult nu mai vorbi cu voce tare fără rost că te aud oamenii şi dup-aia eu răspund de prostia ta.
-Iartă-mă, dar ştii că uşa deschisă mă face să strig. Am să şoptesc; uite, am să şoptesc aşa, încetişor, bine?
-Da, splendid chiar! n-am timp de pierdut aşa că să trecem la treabă.
-Despre ce vrei să-ţi spun astăzi?
-Mă gândeam să fie ceva cu i.
-Cu i?
-Da, cu i; i...,i...; ima, nu, mai bine nu; sau idea
-Ideatic?
-Nu, prea sofisticat; hmmm...ideal? nu, prea, prea banal. Ştiu! gata! Îmi spui despre IREAL! na, să te văd.
-Ireal, ireal: inexplicabil, imaginar, imperceptibil, imens, toate astea, toate astea la un loc într-un singur cuvânt, da! să-ţi spun despre ireal:
Irealul, respectiv irealitatea sunt lucruri complementare cu palpabilul, cu concretul; sunt perfect complementare, într-atât încât dacă le amesteci dau Tot: asemenea culorilor primare care se completează atât de bine încât universurile lor se suprapun şi emerge albul omnipotent, albul din care poţi apoi să fabrici prin meşteşuguri mari toate culorile în parte. Numai că irealul e mult, mult mai mare decât realul; el e suma tuturor irealităţilor individuale, a tuturor infinitelor dincolo de toate limitele, toate nedeterminările care râd în faţa strâmtului dar general acceptatului real.
Cu toate că realul pare bine stabilit, bine înrădăcinat şi de nestrămutat pe axa existenţei, el este nimic mai mult decât o medie aritmetică a ceea ce înseamnă realitatea: devine astfel general valabil dar individual incomplet. Unii indivizi simt realitatea mult prea strâmtă tocmai pentru că realul lor e mai mare; alţii îl găsesc mult prea larg şi de necuprins pentru că palpabilul lor e micşorat. Nici unii nici alţii nu pot fi, însă, judecaţi; percepţia fiecăruia e pe măsura posibilităţilor de a interioriza, de a analiza ceea ce simt în jurul lor; nu avem poveri nici prea mari şi nici prea mici ci exact atât cât putem duce. Nu avem dreptul să ne acuzăm unii pe alţii de dimensiunile realului colectiv pentru că, aşa cum am zis, realul nu e o medie ponderată, ci aritmetică: în faţa lui suntem egali ca importanţă şi mai ales nu avem puterea să-l dăm afară pe celălalt din ecuaţie.
Dacă ne-am putea raporta fiecare doar la propria realitate, am fi perfect mulţumiţi şi împăcaţi; probabil nici nu ne-am da seama că există limite darămite să le testăm flexibilitatea. Dar dacă am face aşa, ne-am nega din principiu orice contact interuman şi încă un lucru: am pierde complet noţiunea de timp; şi cum noi suntem până la urmă fiinţe sociale, nu spaţiale, nu putem face asta fără să ne autodistrugem mai devreme sau mai târziu. Aşa că ne rămâne doar raportarea la realul colectiv, de unde durere, suferinţă, bucurie, disperare şi toată gama colorată (mai luminos sau mai întunecat, cu tuşe fine sau intense, nevrotice) de sentimente.
Aşa că, data viitoare când o să mai ridic pe piedestalul gândurilor un Lucru şi am să-l compar cu echivalentul lui din realitate, o să am grijă să nu strivesc floarea care creşte, în realitatea mult mai verde a altcuiva, sub piciorul meu.
-Ei, ce zici? ţi-a plăcut? dar...dar...unde ai plecat?când? iar?...of; lasă, nu-i nimic; poate mâine...


