Înlănţuire: I

-O, ai venit! ce bine-mi pare...da, dar, dar intră, stai, te rog, să nu pleci...ştii tu cum e aici la mine, aşa, mai...dar ştii tu deja, vino, te rog nu mai sta în uşă că, că...e curent! da, e curent! şi oricum...
-Bine, bine dar taci odată! şi nu te mai scuza că oricum nu-mi pasă. Şi ce-i cu acelaşi patetic: ,,ai venit!"? da, asta fac de fiecare dată când mă vezi: vin. Şi totuşi reuşesc să te surprind cu apariţia mea. Şi te rog mult nu mai vorbi cu voce tare fără rost că te aud oamenii şi dup-aia eu răspund de prostia ta.
-Iartă-mă, dar ştii că uşa deschisă mă face să strig. Am să şoptesc; uite, am să şoptesc aşa, încetişor, bine?
-Da, splendid chiar! n-am timp de pierdut aşa că să trecem la treabă.
-Despre ce vrei să-ţi spun astăzi?
-Mă gândeam să fie ceva cu i.
-Cu i?
-Da, cu i; i...,i...; ima, nu, mai bine nu; sau idea
-Ideatic?
-Nu, prea sofisticat; hmmm...ideal? nu, prea, prea banal. Ştiu! gata! Îmi spui despre IREAL! na, să te văd.
-Ireal, ireal: inexplicabil, imaginar, imperceptibil, imens, toate astea, toate astea la un loc într-un singur cuvânt, da! să-ţi spun despre ireal:

Irealul, respectiv irealitatea sunt lucruri complementare cu palpabilul, cu concretul; sunt perfect complementare, într-atât încât dacă le amesteci dau Tot: asemenea culorilor primare care se completează atât de bine încât universurile lor se suprapun şi emerge albul omnipotent, albul din care poţi apoi să fabrici prin meşteşuguri mari toate culorile în parte. Numai că irealul e mult, mult mai mare decât realul; el e suma tuturor irealităţilor individuale, a tuturor infinitelor dincolo de toate limitele, toate nedeterminările care râd în faţa strâmtului dar general acceptatului real.
Cu toate că realul pare bine stabilit, bine înrădăcinat şi de nestrămutat pe axa existenţei, el este nimic mai mult decât o medie aritmetică a ceea ce înseamnă realitatea: devine astfel general valabil dar individual incomplet. Unii indivizi simt realitatea mult prea strâmtă tocmai pentru că realul lor e mai mare; alţii îl găsesc mult prea larg şi de necuprins pentru că palpabilul lor e micşorat. Nici unii nici alţii nu pot fi, însă, judecaţi; percepţia fiecăruia e pe măsura posibilităţilor de a interioriza, de a analiza ceea ce simt în jurul lor; nu avem poveri nici prea mari şi nici prea mici ci exact atât cât putem duce. Nu avem dreptul să ne acuzăm unii pe alţii de dimensiunile realului colectiv pentru că, aşa cum am zis, realul nu e o medie ponderată, ci aritmetică: în faţa lui suntem egali ca importanţă şi mai ales nu avem puterea să-l dăm afară pe celălalt din ecuaţie.
Dacă ne-am putea raporta fiecare doar la propria realitate, am fi perfect mulţumiţi şi împăcaţi; probabil nici nu ne-am da seama că există limite darămite să le testăm flexibilitatea. Dar dacă am face aşa, ne-am nega din principiu orice contact interuman şi încă un lucru: am pierde complet noţiunea de timp; şi cum noi suntem până la urmă fiinţe sociale, nu spaţiale, nu putem face asta fără să ne autodistrugem mai devreme sau mai târziu. Aşa că ne rămâne doar raportarea la realul colectiv, de unde durere, suferinţă, bucurie, disperare şi toată gama colorată (mai luminos sau mai întunecat, cu tuşe fine sau intense, nevrotice) de sentimente.
Aşa că, data viitoare când o să mai ridic pe piedestalul gândurilor un Lucru şi am să-l compar cu echivalentul lui din realitate, o să am grijă să nu strivesc floarea care creşte, în realitatea mult mai verde a altcuiva, sub piciorul meu.

-Ei, ce zici? ţi-a plăcut? dar...dar...unde ai plecat?când? iar?...of; lasă, nu-i nimic; poate mâine...

empty recycle bin?

Sesiunea face ravagii în viaţa oamenilor şi asta se vede cel mai bine prin halul în care arată camera oricărui student mai mult sau mai puţin preocupat de examene: hârtii de tot felul aruncate oriunde, haine murdare, curate, genţi, sticle cu/fără apă, multe, multe cărţi, bileţele, şerveţele, căni de cafea sorbite de ultimul strop din magica licoare... şi alte asemenea. Când e gata totul, te uiţi prostit la ce nebunie ai lăsat în urmă şi te întrebi (cel puţin eu am făcut azi aşa): cum am putut trăi aici în ultimele săptămâni? cum am mai găsit loc să dorm, să stau sau cum am mai deschis uşa de mormanul de lucruri care se revarsă din camera asta? răspunsul e un mister; probabil specia student de sesiune are un alt set de nevoi decât specia student de vacanţă; sigur e că studentul de vacanţă simte nevoia să facă ordine, aşa că m-am pus pe treabă. Am sortat lucrurile pe categorii, deasupra unui locşor am pus pancarta invizibilă: ,,gunoi" şi acum pot spune că sunt mulţumită de ce a ieşit, mai ales că am găsit chestii pe care le căutasem înnebunită în dimineţi de examen, când deja era atât de târziu că mi-era frică să mă uit la ceas...
Aşa că stând într-o cameră bine categorisită, clasificată şi sortată, mă gândeam ce se întâmplă după o ,,sesiune" în sufletul cuiva? când treci de un test, de o piedică de ceva care te solicită la maxim, care-ţi orientează toată forţa şi energia spre acel lucru? ai nevoie de un moment în care să te opreşti şi să te uiţi în jur, să vezi dezordinea în care ai trăit, să simţi mirosul tare al cadavrelor ce se descompun sub picioarele tale, sub mândrele şi triumfătoarele tale picioare care stau pe un munte de lucruri trecute, folosite, decolorate de acelaşi soare care-ţi dă ţie lumina să vezi unde eşti şi ce ai făcut. Aşa că, meticulos, te îndepărtezi de mormanul alegoric şi începi, puţin câte puţin, să scuturi praful din ce în ce mai vechi de pe fiecare strat şi să arunci: în stânga sau în dreapta, înainte sau înapoi, amintindu-ţi cu fiecare, plângând cu unele, suspinând cu altele, bucurându-te când pe unele le strângi tare la piept. O parte din ele, din trăirile, şoaptele, paşii, atingerile, plecările, bătăile de inimă...adică toate lucrurile peste care au apus clipe, le iei cu tine şi mergi mai departe, spre o nouă ,,cucerire".
Întrebarea cea mai grea este ce faci cu categoria ,,gunoi"? cine eşti tu sau cine sunt eu să spun că Acelea nu-mi mai trebuie, că pe Ele pot să le uit, că mi-a fost destul cât Le-am suportat şi Le-am dat un loc în conştiinţa/conştienţa mea, că Le-am stors de vlagă atât de tare încât n-a mai rămas nicio picătură, niciuna măcar...Suntem noi în stare să judecăm Lucrurile? sau atunci când fugim ca nişte copii vinovaţi de lângă ele şi aruncăm peste umăr scânteia ce le va transforma în scrum, mâniem de fapt zeii cu fumul gros şi negru în care vor arde mocnit?
Eu una promit că măcar am să privesc în urmă şi am să tot privesc până când ultima flacără se stinge şi mai ales mă voi gândi mai bine înainte să fac click stânga pe Empty Soul Recycle Bin.