De ce nu pot să ies din prăpastia în care mă aflu? De ce aleg să nu mai lupt, de ce mă las pradă întunericului de sub mine, de ce lumina de sus mi se pare prea departe, de ce nu găsesc sprijin pe peretele rece şi abrupt, de ce nu mă strigă cineva de-acolo, de sus, de ce mi se pare mai simplu să-mi dau drumul şi să o iau de la capăt deşi ştiu cât de mult mă doare căderea, de ce îmi place mai mult suferinţa de-acolo, de jos, pe care o cunosc, decât speranţa pe care mi-o dă marginea abisului în care mă aflu şi în care mă întorc iar şi iar şi iar....
De prea multe ori cei din jur îmi sapă prăpăstii în care eu cad şi din care nu mai vreau să ies, din care încerc să ies.... până când îmi dau seama că dincolo de o prăpastie se află alta şi alta şi alta.... şi dacă, într-un final, mi-aş face curaj să ies din fiecare, meticulos, pe rând, nu aş mai avea nimic. De fapt, viaţa mea e un abis mare, rece, din care nimeni nu mă vrea ieşită, nici măcar eu....
