Growing up

A creşte: un pic de hormoni aici, nişte colagen dincolo, calciu, fosfat, lipide; plus un pic de chimie. Cam asta ar fi, nu? ce simplu pare şi de fapt şi este să creşti. Se întâmplă oricui, cel puţin în mod nepatologic, se întâmplă fără voia şi mai ales fără efortul nostru. Totuşi, atât de mulţi au probleme cu acest fapt de a creşte; mai bine zis au probleme cu implicaţiile sociale ale lui a creşte, adică a te maturiza. Am ales să dau titlul în engleză pentru că e mai fericit spus, sensul cuprinzând amândouă aspectele astea, aspecte care în limba noastră dragă sunt atât de bine diferenţiate. Într-un fel poate e mai bine şi mai corect să fie clar despărţite cele două sensuri, pentru că aşa şi sunt.
E tare ciudat să creşti ca şi fiinţă, ca şi trup şi totuşi să fii în dezacord sufletesc cu tine însuţi. Nici s-o iei înaninte, nici să rămâi în urmă nu e bine; cred că singurele momente din adolescenţă când eşti fericit e atunci când mergi la pas cu tine, atunci toate merg bine, te înţelegi cu toată lumea, simţi că ţi-ai găsit locul; bineînţeles, starea asta nu durează poate mai mult de o zi sau chiar câteva ore şi iar unul dintre cei doi (trup şi suflet) încearcă să câştige. Din acest punct de vedere, maturitatea ar fi echilibrul constant dintre funcţiile fiziologice şi cele spirituale, acea homeostazie a omului care, în armonie cu sine poate performa, atât social cât şi strict organic, la cote maxime.
Eu văd aici două implicaţii interesante. Odată ar fi aceea că, atunci când funcţiile trupului încep să se modifice, lucru inevitabil deocamdată şi dovedit nu doar intuitiv ci şi la nivel celular şi molecular, atunci şi structura cea mai intimă a personalităţii începe să se altereze şi să se prefacă; şi aşa şi este, zicalele cu şi despre bătrâni arătând tocmai asta. Cea de-a doua însă presupune faptul că, încercând să ne schimbăm felul de a fi, urmând modele culturale şi comportamentale, ascultând de norme şi raportându-ne la anumite valori, ne modificăm inevitabil şi structura palpabilă, ne influenţăm funcţia şi alcătuirea peopriului trup. Asta ar fi într-adevăr o perspectivă interesantă dar rămâne de văzut când şi cum (dacă vreodată) se va găsi acea cale metabolică de la suflet la celulă, acele enzime care catalizează paşii de la gând la hormon, de la râs la glucoză sau de la plâns la lacrimă, cu toate că ,,ştim" că ele sunt, cumva, legate. Perspectiva asta a fost şi este intens explorată în alte culturi decât a noastră (adică europeană), religiile orientale fiind experte în tehnici, ritualuri şi mituri de metamorfozare, reîncarnare, transcendenţă, Zen şi alte asemenea care pentru noi rămân într-o aură de mister şi misticism.
Nu ştiu dacă cred cu adevărat că sufletul îmi poate schimba trupul, dar cred că ele nu sunt pe aceeaşi treaptă de forţă vitală, de energie, de grad de imortalitate, dacă se poate spune aşa; nu cred că trupul meu poate fi veşnic pentru că ştiu că nu e aşa şi mai cred că sufletul este, sau cel puţin o parte din el, esenţa lui, poate trăi, într-o formă sau alta, dincolo de timp: e o speranţă necesară rasei umane, cel puţin acelei părţi din ea în mijlocul căreia m-am născut şi trăiesc încă; mai cred în schimb că dacă trăieşti ca şi cum orice faci, orice simţi, orice gândeşti se vede în lumea reală, se materializează, devine palpabil, atunci trăieşti mai frumos, mai adevârat, mai deplin.
Chiar dacă e doar puţină chimie, e tare greu să creşti; şi parcă orice se spune că e DOAR puţină chimie sunt, de fapt, cele mai complicate procese prin care un om poate trece.